De ce au plecat 1000 de militari americani din România?

Ce obiective ar trebui să aibă Administrația de la Washington în regiunea Mării Negre: afirmarea și eficientizarea forței defensive a NATO sau promovarea imaginii de lider regional a României?

Anunțul oarecum intempestiv al diminuării cu circa o mie de militari a contingentului armatei SUA în România a generat o furtună mediatică și a dat startul unui concurs de acuzații și opinii catastrofice referitoare la semnificația acestei mutări a Administrației de la Washington. Niciuna dintre opiniile emise în ultimele 48 de ore de către analiști mai mult sau mai puțin familiari cu temele geostrategice nu s-a bazat pe analiza rece și obiectivă a realităților politice internaționale din zona aliată de responsabilitate a României din perspectivă americană. Toată lumea caută vinovatul și speră într-o revocare a deciziei Departamentului american de Război, eventual de către Congresul SUA, în scopul menținerii rolului României de principal scut al NATO în zona Mării Negre. O posibilă explicație ceva mai realistă a mișcării Administrației Trump ar putea însă să îi scandalizeze pe acești analiști și aspiranți la statutul de analist mai mult decât identificarea oricărui vinovat.

Una dintre diferențele majore de abordare a regiunii Mării Negre de către Administrația Trump în raport cu Administrația Biden este atitudinea față de actualul lider al Turciei, Recep Tayip Erdogan. Pe fondul unor profunde diferențe de viziune politică și ideologică între echipa Biden și Erdogan, Turcia mai că nu a fost izolată și marginalizată în cadrul NATO în ultimii ani, situație care a degenerat chiar până la inițierea de dezbateri privind certitudinea apartenenței acestei țări la Alianță într-un viitor nedefinit. Cronicizarea și agravarea acestei abordări pe timpul mandatului lui Biden a favorizat temporar România, care a părut să devină principalul partener aliat în zona Mării Negre și interlocutorul de bază al Washingtonului în materie de securitate și cooperare geopolitică regională.

Ei bine, președintele Donald Trump nu doar că nu intenționează să îl neglijeze și să îl pună la colț pe Erdogan, dar îl consideră un partener important al SUA pe teme și în arii geografice care depășesc orice pretenții de lider regional ale României, și nu doar în Marea Neagră, ci și în Orientul Mijlociu, Asia Centrală și în Mediterana de Est.

Este destul de probabil că, analizând rațiunile și eficiența dislocării unui important număr de trupe americane în România, experții de la Departamentul de Război al SUA au observat unele anomalii în strategia elaborată și executată în ultimii câțiva ani. Este greu de crezul că actualii strategi americani nu au observat că Administrația Biden a părut să trateze România drept principal vector NATO în zona Mării Negre, adică o țară cu o armată de cca 90.000 de militari activi și cu o flotă constând în trei fregate, cu toate că regiunea este dominată din perspectivă NATO de către Turcia, cu o armată de 790.000 militari și cu cea mai mare flotă din Marea Neagră, care la momentul actual este mult superioară celei a Federației Ruse. Să mai amintim și că flota turcă din Marea Neagră este doar o fracțiune a puterii navale colosale a Turciei, care cuprinde circa 215 nave de luptă, transport, aprovizionare și suport logistic?

O Administrație americană condusă de un om de afaceri decis să reducă volumul cheltuielilor unui stat bugetofag nu se poate să nu fi observat risipa de resurse umane și financiare pentru susținerea poziției de lider regional a unei puteri militare de mărime medie, precum România, în condițiile în care aceeași regiune este acoperită de a doua mare armată a NATO, respectiv cea turcă

Menționăm că nu neagă nimeni uriașul salt calitativ făcut de armata română în ultimii ani în privința echipării, instruirii personalului și perfecționării capacității sale de luptă, dar toate aceste aspecte pozitive nu îi permit să se ridice la nivelul de  putere de lovire pe care îl deține o armată precum a Turciei. Secretarul de Război american Peter Hegseth este îndreptățit să întrebe de ce trebuie dislocat un contingent important de soldați americani pentru maximizarea capacității de apărare a României ca principal aliat în zona Mării Negre, în condițiile în care o simplă consultare a hărții regiunii și a datelor statistice seci dezvăluie o situație total diferită? De ce nu cooperează, de exemplu, România cu partenerul turc mai puternic în zonă pentru acoperirea acelorași lacune defensive? Sunt suficiente câteva manevre simple ale flotei turcești în Marea Neagră pentru obținerea aceluiași plus de securitate pe care îl pot aduce 1000 de militari americani. Și de ce ar trebui SUA să se bazeze pe cele trei fregate românești din Marea Neagră în primul rând, iar nu pe cea mai puternică flotă din zonă? Și, mai ales, de ce nu cooperează mai eficient partenerii mai mici NATO din zona Mării Negre cu principala forță militară din regiune, de asemenea aliat NATO?

Îndrăznim să opinăm că plecarea a circa o mie de militari americani din România are resorturi mai grave și mai profunde decât atitudinea actualei Administrații americane față de România, incompatibilitatea ideologică dintre conservatorii de la Washington și progresiștii de la București sau identificarea vinovatului de serviciu pentru “retragerea americană din România”. Deși consecințele pentru pretențiile României în plan geopolitic și geostrategic regional pot fi mult mai grave decât cele acuzate de analiștii și aspiranții la rolul de analist de la televiziunile românești.

Decizia Departamentului de Război al SUA ar putea însemna pur și simplu revenirea la situația tradițională și oarecum normală în care NATO delegă principalele responsabilități de securitate și apărare la Marea Neagră Turciei, cu alocarea unui rol secundar României. Visele decidenților politici de la București de a juca în regiunea Mării Negre rolul pe care îl preia Polonia în regiunea Europei Centrale ar putea fi pulverizate de calculele reci, dar obiective, ale experților militari de la Pentagon. Astfel, României vor continua să îi fie recunoscute eforturile și dedicarea în privința îndeplinirii obligațiilor de aliat, dar acestea nu pot compensa lipsa volumului și a capabilităților. Iar aceasta mai ales prin comparație cu puternica și numeroasa armată turcă ce a deținut în mod traditional rolul de “protector NATO la Marea Neagră”, până la hiatusul provocat de președinții Barack Obama și Joe Biden pe motive ideologice.   

Cert este că decizia americană de diminuare a contingentului militar dislocat în România ar putea fi doar primul pas spre revenirea SUA la abordări acut pragmatice în context NATO, în scopul evitării suprasolicitării forțelor proprii în zone și pe problematici de interes secundar pentru planificatorii militari americani.

De asemenea, vom asista probabil la renunțarea la decizii strategice și pe linie de apărare fundamentate ideologic, mai ales prin prisma opoziției dintre conservatori și progresiști, cu consecința desemnării în roluri de lideri regionali în context NATO a acelor țări care pot justifica astfel de aspirații prin mărimea, capabilitățile și puterea de foc a forțelor lor armate. Or, în aceste condiții, este greu de crezut că în regiunea Mării Negre, într-o cursă pentru adjudecarea titlului de lider regional între a doua putere militară din NATO și a șaptesprezecea armată aliată ca putere de foc, premiul ar urma să îi revină celei din urmă.