Experiența istorică a Războiului Rece versus senzaționalismul știrilor pe surse. Cum se „pregătește” Marea Britanie de război prin prevenirea unui conflict nuclear

În ediția din 27 ianuarie 2024 a unei binecunoscute publicații producătoare de știri pe surse (orice or fi însemnând acestea), suntem avertizați de o manieră panicard-senzaționalistă că „Marea Britanie se pregătește de război: SUA aduc cele mai puternice arme nucleare în Europa”.
Autorul articolului cu pricina reușește în doar câteva paragrafe performanța de a enunța o sumedenie de inexactități și bazaconii pseudo-ziaristice. Pe de altă parte, întreg demersul său are meritul dubios de a reuși să nu clarifice sau să argumenteze în vreun fel afirmația din titlul articolului.
Nu avem intenția să demontăm în detaliu afirmațiile ridicole ale știrilor pe surse, dar menționăm aici doar că cele mai puternice arme nucleare nu sunt „de trei ori mai puternice decât bomba de la Hiroshima”. Cele mai spectaculoase arme nucleare americane sunt de cel puțin 24 de ori mai putenice decât bomba atomică de la Hiroshima, în timp ce campionul armelor nucleare sovietice, respectiv așa numita „Tsar Bomba”, se estimează că ar fi depășit în efecte destructive de mai mult de 3300 de ori dispozitivul atomic folosit la Hiroshima.

Această putere de foc de 50 megatone, echivalentă cu de zece ori mai mult decât totalul capabilităților explozive dezlănțuite în al doilea război mondial, inclusiv cele două explozii atomice de la Hiroshima și Nagasaki, a fost testată de sovietici în 1961, în arhipeleagul Novaia Zemlia. Explozia a putut fi văzută și simțită până în Finlanda, iar undele de șoc atmosferice au făcut inconjurul planetei de 3 ori. Oamenii care s-ar fi aflat la mai puțin de 100 km ar fi suferit arsuri de gradul 3. Căldura s-a simțit până la 270 km. Șocul seismic generat de explozie a măsurat 5-5,25 grade pe scara Richter. Puterea degajată în cele 39 nanosecunde ale exploziei a fost echivalentă cu aproximativ 1,4% din puterea Soarelui.

Ce nu a observat însă deloc reporterul de știri aiuritoare pe surse, a fost că discuțiile americano-britanice despre amplasarea de arme nucleare în Marea Britanie au survenit ca o reacție la anunțul conducerii politice a Belarus, de la jumătatea lunii ianuarie 2024, potrivit căruia „amplasarea de arme nucleare tactice pe teritoriul Republicii Belarus este considerată o măsură importantă pentru prevenirea unei eventuale agresiuni armate împotriva Belarus”. Cu alte cuvinte, tandemul Moscova – Minsk, a decis să provoace NATO prin fluturarea amenințării cu amplasarea de rachete cu încărcături nucleare tactice în apropierea țintelor europene vizate de acestea, cu consecința scurtării timpului unui eventual prim atac rus asupra țărilor europene membre ale Alianței Nord Atlantice, Marea Britanie fiind o țintă prioritară a acestora.
Or, această evoluție nu ar fi decât reluarea episodului din anii ’80 ai secolului XX referitor la amplasarea rachetelor sovietice SS-20 în zone de unde acestea puteau lovi rapid și cu ușurință ținte europene occidentale. La acel moment, SUA, secondate îndeaproape de Marea Britanie, au răspuns prin amplasarea în Europa (în special în Marea Britanie și RF Germania) a rachetelor de croazieră și a vectorilor „Pershing” americani.

Această măsură nu avea ca obiectiv câtuși de puțin „pregătirea de război nuclear”, ci chiar descurajarea acestuia prin semnalarea capacității NATO de a susține echilibrul nuclear în raport cu mutările agresive ale sovieticilor.
Observăm cu ușurință că replica americano-britanică față de anunțul intempestiv al Belarusului cu privire la doctrina sa nucleară nu face decât să valorifice experiența anilor ’80 și să transmită Moscovei un mesaj ferm referitor la decizia NATO de a nu permite în vreun fel alterarea echilibrului în domeniul armelor nucleare pentru atingerea de scopuri politice sau intimidarea membrilor europeni ai NATO. Departe de a fi un pas în pregătirea pentru vreun război iminent, măsura are ca scop tocmai prevenirea unui război prin refuzul acceptării creării unui avantaj rus în domeniul nuclear.