Va escalada situația de securitate la frontiera dintre Iran și Pakistan? Uneori, când tigrii se luptă în vale, Dragonul nu poate să stea pe colină și să aștepte

Atacurile armate reciproce ale Iranului și Pakistanului, într-un interval de 24 ore, asupra unor grupări islamiste teroriste aflate pe teritoriile acestor țări implică aspecte și consecințe mult mai semnificative decât cele presupuse de simpla declanșare a unui nou conflict de frontieră în contextul declarat al luptei împotriva terorismului.

Motivația atacului inițial iranian, extrem de riscant și îndrăzneț, poate fi înțeleasă în logica politicii externe mai agresive decât de obicei a Teheranului din ultima vreme. Încurajați de reacția debilă a comunității internaționale față de implicarea lor în atacul din 7 octombrie al Hamas împotriva Israelului, respectiv provocările permanente ale grupării Hizballah împotriva aceluiași stat evreu, precum și pirateria rebelilor houthi din Yemen în Marea Roșie, iranienii încep probabil să creadă în propria lor propagandă privind invulnerabilitatea și puterea militară a teocrației șiite. Într-o asemenea stare de euforie militaristă, Iranul a decis să testeze nu doar limitele toleranței occidentale (mai ales americane), dar și ale unei alte mari puteri, mai apropiată geografic și declarativ prietenă, respectiv China.

Replica promptă a Pakistanului la provocarea iraniană a luat prin surprindere majoritatea experților care cunosc complexitatea zonei și care apreciaseră că Islamabadul va avea nevoie de acordul regimului de la Beijing pentru lansarea oricărui tip de răspuns militar. Opinia quasi-generală era că pakistanezii nu vor primi un astfel de acord, ceea ce impune reevaluarea poziției Chinei față de acest episod contondent al relațiilor iraniano-pakistaneze.

De ce ar fi amestecată China în această afacere? Ați putea întreba.
Pe lângă faptul că Pakistanul este deja un protejat tradițional al Chinei, pe care Islamabadul a ales-o ferm în detrimentul SUA cu decenii în urmă, chinezii au și interese econcomice și strategice majore în zona Baluchistanului, atât pakistanez, dar și iranian. Astfel, China a investit zeci de miliarde de dolari în Baluchistanul pakistanez și intenționează să investească aproape 400 miliarde dolari în Iran, inclusiv în zona omonimă din responsabilitatea Teheranului.

În Baluchistanul pakistanez chinezii au investit deja 60 miliarde dolari USA pentru crearea Coridorului Economic China – Pakistan (CPEC), care presupune construcții faraonice de autostrăzi, căi ferate și magistrale energetice ce vor realiza legătura între portul pakistanez Gwadar (din provincia Baluchistan) și orașul Kashgar, aflat în provincia chineză Xianjing.

Proiectul este unul dintre pilonii principali ai inițiativei chineze „Road and Belt” (impropriu denumită uneori noul Drum al Mătăsii). De altfel, portul pakistanez Gwadar, construit și operat de către chinezi, funcționează, în realitate, ca un veritabil port strategic al Beijingului, care conferă Chinei o valoroasă și de neînlocuit ieșire strategică în Golful Persic și Marea Arabiei.

Oare cum trebuie interpretată, în aceste condiții promptitudinea replicii militare pakistaneze? A acționat Islamabadul fără acordul Beijingului sau nici nu a cerut acest acord protectorului său strategic care are active de zeci de miliarde de dolari în zona expusă declanșării unui nou conflict? La acest moment putem doar specula, dar înclinăm să credem că Beijingul a ieșit din tiparul obișnuit al politicii sale externe, axată preponderent pe eforturi și presiuni diplomatice, și a apreciat că un răspuns pakistanez ferm este necesar.

În acest fel, va putea transmite Iranului un mesaj cât se poate de clar referitor la faptul că este imperios necesar ca acesta să se abțină în viitor de la tentative de creare de instabilitate în zone aflate sub protecția Beijingului sau în zone de influență ale Chinei. Opinăm însă că Beijingul va manevra diplomatic rapid pentru stingerea situației și apărarea investițiilor sale atât în Pakistan, cât și în Iran.

Mai simplu spus, va presa pentru aducerea iranienilor și pakistanezilor la masa tratativelor, simultan cu transmiterea de mesaje ferme pe canale discrete că este cazul ca spiritele înfierbântate de la Islamabad și, mai ales de la Teheran, să declare remiză și să se calmeze. Beijingul este aproape obligat să profite de situație pentru a se mai remarca încă o dată drept un mediator de succes în regiunea Orientului Mijlociu Extins.

Deși Iranul dă semne că începe să aibă un comportament irațional și mai agresiv decât de obicei în zona imediatei sale vecinătăți, este greu de presupus că va îndrăzni totuși să nu ia în seamă mesajul chinez și să nu profite de calea de ieșire din această situație care va fi deschisă de către Beijing.

Suntem înclinați să credem că în această cheie trebuie citit conflictul recent de frontieră iraniano – pakistanez și datorită faptului că India, adversar neînduplecat al Pakistanului și concurent adesea agresiv al Chinei, s-a abținut să profite de acest prilej pentru a genera prejudicii diplomatice sau de imagine vreunuia dintre protagoniști.

Rămâne de văzut cât de corect este acest punct de vedere în funcție de cât de repede China se va implica în organizarea și medierea unor convorbiri pentru determinarea revenirii la calm între Teheran și Islamabad.